Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2026 a fost introdusă o dispoziție care merită analizată cu atenție, dincolo de formulele politice sau de reacțiile emoționale pe care un asemenea subiect le poate genera.

Potrivit art. XVI din OUG nr. 7/2026, până la data de 1 ianuarie 2027, Guvernul, la propunerea Ministerului Finanțelor și a Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, urmează să adopte un proiect de act normativ cu putere de lege având ca obiect reglementarea posibilității de externalizare a serviciilor de colectare a creanțelor bugetare și fiscale locale. Textul menționează, totodată, că viitoarea reglementare va trebui să stabilească inclusiv condițiile în care se poate recurge la externalizare, condițiile atribuirii serviciilor, competența și procedura de colectare.

Este important de precizat, din capul locului, că actualul text al OUG nr. 7/2026 nu instituie, prin el însuși, cesiunea creanțelor fiscale locale către executori judecătorești, societăți de recuperare sau alți operatori privați. Cu alte cuvinte, în forma sa actuală, art. XVI nu permite automat „vânzarea” creanțelor fiscale ale unităților administrativ-teritoriale și nici nu transferă, în prezent, dreptul de recuperare a impozitelor, taxelor sau amenzilor către entități private.

Totuși, dispoziția nu este lipsită de semnificație juridică. Ea creează obligația adoptării unei viitoare reglementări privind externalizarea colectării creanțelor bugetare și fiscale locale. Or, tocmai această formulare impune o atenție sporită, deoarece noțiunea de „externalizare” poate acoperi soluții juridice diferite: de la simpla prestare de servicii auxiliare de colectare în beneficiul organului fiscal local, până la mecanisme mai ample, care ar putea implica un grad semnificativ de intervenție a unor operatori privați în procesul de recuperare a creanțelor.

Sensibilitatea subiectului este amplificată de faptul că, în variante/proiecte anterioare discutate public, a fost avută în vedere, într-o manieră mult mai explicită, posibilitatea cesionării unor creanțe fiscale locale către executori judecătorești sau către operatori economici specializați în recuperarea creanțelor. În acele formule, cesionarul urma să poată adăuga la creanță anumite costuri de recuperare și o marjă de profit, ceea ce ridica probleme evidente din perspectiva protecției contribuabilului, a proporționalității măsurilor de executare și a limitelor în care o autoritate publică poate transfera către entități private activități aflate în legătură cu exercitarea prerogativelor fiscale.

Din punct de vedere juridic, trebuie făcută o distincție esențială între externalizarea unor servicii administrative de colectare și cesiunea creanței fiscale propriu-zise.

Externalizarea serviciilor de colectare poate însemna, teoretic, contractarea unor servicii suport, tehnice sau administrative, fără ca titularul creanței să se schimbe și fără ca operatorul privat să devină creditor al contribuabilului. Într-o asemenea ipoteză, autoritatea publică locală ar rămâne titulara creanței, iar atribuțiile de stabilire, evidență, urmărire și executare ar trebui să rămână supuse garanțiilor specifice dreptului fiscal și procedurii fiscale.

Cesiunea creanței presupune însă un mecanism juridic diferit. Într-o asemenea ipoteză, creanța ar fi transmisă unui terț, care ar urmări recuperarea acesteia în nume propriu sau în condițiile stabilite prin actul de cesiune. Dacă un asemenea mecanism ar fi introdus în materia creanțelor fiscale locale, ar trebui analizat cu maximă prudență, întrucât creanțele fiscale nu sunt simple creanțe civile. Ele izvorăsc din raporturi de drept public, iar recuperarea lor se realizează într-un cadru normativ special, în care contribuabilul trebuie să beneficieze de garanții procedurale clare, de acces efectiv la contestație și de protecție împotriva unor costuri disproporționate.

Problema nu este, așadar, aceea că statul sau unitățile administrativ-teritoriale nu ar avea dreptul să își eficientizeze mecanismele de colectare. Problema este unde se trasează limita între eficientizarea administrativă și transformarea creanțelor fiscale locale într-un obiect de valorificare economică pentru entități private.

O reglementare viitoare în această materie ar trebui să răspundă, în mod clar, cel puțin următoarelor întrebări: cine rămâne titularul creanței, cine are competența de a decide măsurile de executare, ce costuri pot fi adăugate în sarcina contribuabilului, ce garanții are debitorul, cum se protejează persoanele vulnerabile, ce limite se instituie pentru executarea locuinței și cum se asigură controlul instanței asupra eventualelor abuzuri.

În lipsa unor asemenea garanții, externalizarea colectării creanțelor fiscale locale poate deveni o zonă de risc. Riscul nu constă doar în recuperarea unor sume datorate bugetelor locale, ci în posibilitatea ca debitorul fiscal să ajungă să suporte, pe lângă debitul principal și accesoriile fiscale, costuri suplimentare generate de intervenția unor operatori privați interesați economic în recuperarea creanței.

De aceea, discuția publică ar trebui purtată cu rigoare. Nu se poate afirma, în mod corect, că în prezent creanțele fiscale locale sunt deja vândute recuperatorilor în temeiul OUG nr. 7/2026. Dar se poate afirma, în mod justificat, că art. XVI din această ordonanță deschide calea unei viitoare reglementări care trebuie urmărită atent, mai ales în contextul în care, în proiecte anterioare, fusese avută în vedere inclusiv cesionarea creanțelor fiscale locale către executori judecătorești sau operatori specializați în recuperarea creanțelor.

O asemenea reglementare nu poate fi tratată ca o simplă măsură tehnică de eficientizare bugetară. Ea privește raportul dintre cetățean și autoritatea fiscală, protecția proprietății private, limitele executării silite și garanțiile minime pe care statul este obligat să le asigure atunci când recuperează creanțe publice.

În concluzie, subiectul nu trebuie nici minimalizat, nici prezentat într-o manieră panicardă. OUG nr. 7/2026 nu produce, în prezent, efectul juridic al cesiunii creanțelor fiscale locale către privați. Însă obligația instituită prin art. XVI impune o vigilență reală, pentru ca viitoarea reglementare să nu transforme colectarea creanțelor fiscale locale într-un mecanism disproporționat, lipsit de suficiente garanții pentru contribuabil.

Orice reglementare viitoare în această materie trebuie să fie clară, previzibilă, proporțională și compatibilă cu drepturile contribuabilului. În caz contrar, eficiența administrativă riscă să fie obținută cu prețul fragilizării protecției juridice a cetățeanului în fața executării fiscale.