Prin modificarea Codului de procedură fiscală și introducerea art. 193¹, contractul de fideiusiune capătă o importanță aparte în materia eșalonărilor la plată solicitate de contribuabilii persoane juridice.

Este important de precizat, încă de la început, că acest contract nu este cerut în mod automat oricărei societăți care are obligații fiscale restante. El intervine în contextul procedurii de eșalonare la plată, atunci când contribuabilul persoană juridică solicită o facilitate fiscală pentru achitarea obligațiilor datorate bugetului și, potrivit legii, trebuie să prezinte garanții pentru obligațiile eșalonate.

În acest cadru, debitorul persoană juridică poate fi ținut să depună un contract de fideiusiune încheiat în formă autentică, prin care beneficiarul sau beneficiarii reali ai societății se obligă să execute obligația fiscală în cazul în care societatea nu își respectă propriile obligații de plată.

Prin urmare, fideiusiunea nu trebuie privită ca o simplă formalitate administrativă atașată cererii de eșalonare, ci ca un angajament juridic cu efecte patrimoniale directe. Persoana care semnează un asemenea contract își asumă, în condițiile prevăzute de lege, posibilitatea ca propriul patrimoniu să fie urmărit pentru datoria fiscală a societății, dacă aceasta nu achită sumele datorate.

Elementul esențial al noii reglementări este acela că acest contract de fideiusiune constituie titlu executoriu. Cu alte cuvinte, în cazul neexecutării obligațiilor fiscale de către societate, organul fiscal nu mai trebuie să obțină, pe cale separată, o hotărâre judecătorească împotriva fideiusorului, ci poate proceda la valorificarea garanției în condițiile prevăzute de legislația fiscală.

Această modificare nu înseamnă că administratorii, asociații sau persoanele care controlează o societate răspund automat cu bunurile personale pentru toate datoriile firmei. Răspunderea personală nu decurge simplu din calitatea de administrator sau asociat, ci din asumarea contractului de fideiusiune, în cadrul procedurii de eșalonare la plată.

Totuși, în practică, administratorul, asociatul majoritar sau persoana care exercită controlul asupra societății poate fi, în același timp, și beneficiarul real al acesteia. Într-o asemenea situație, semnarea contractului de fideiusiune poate avea consecințe importante, deoarece obligația fiscală a societății poate ajunge să fie garantată cu patrimoniul personal al persoanei fizice din spatele firmei.

Din acest motiv, înainte de semnarea unui asemenea contract, este necesară o analiză atentă a întinderii obligațiilor fiscale, a sumelor care fac obiectul eșalonării, a accesoriilor fiscale, a garanțiilor deja constituite, precum și a capacității reale a societății de a respecta graficul de plată. O eșalonare poate fi un instrument util pentru redresarea financiară a unei societăți, însă, atunci când presupune asumarea unei fideiusiuni de către beneficiarul real, aceasta trebuie evaluată cu prudență.

Noua reglementare urmărește, în mod evident, consolidarea garanțiilor de recuperare a creanțelor bugetare și responsabilizarea persoanelor care controlează societățile beneficiare ale unor facilități fiscale. În același timp, ea impune o atenție sporită din partea celor care semnează asemenea contracte, întrucât efectele nu se limitează la patrimoniul societății, ci pot ajunge să privească bunurile personale ale fideiusorului.

Prin urmare, modificarea art. 193¹ din Codul de procedură fiscală trebuie înțeleasă corect: nu instituie o răspundere automată a administratorului pentru datoriile firmei, dar creează un mecanism prin care, în cadrul eșalonării obligațiilor fiscale, beneficiarul real poate garanta personal plata acestora. Iar atunci când un asemenea contract este semnat, consecințele sale trebuie tratate cu toată seriozitatea juridică.