O recentă hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 430 din 15 decembrie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 1.070/1/2025) marchează un moment de clarificare doctrinară și practică în materia infracțiunilor de evaziune fiscală, stabilind, cu caracter obligatoriu, că trimiterea în judecată nu poate avea loc în absența unei expertize de specialitate prin care să fie determinat prejudiciul.

Instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 126/2024, impun în mod imperativ stabilirea prejudiciului în temeiul unei expertize. Neîndeplinirea acestei cerințe atrage neregularitatea actului de sesizare a instanței și, în consecință, restituirea cauzei la parchet.

Prin această interpretare, Înalta Curte nu adaugă la lege, ci îi redă sensul firesc, acela de a fundamenta răspunderea penală pe o evaluare obiectivă, tehnică și verificabilă a consecințelor patrimoniale imputate inculpatului. În lipsa unei asemenea determinări, acuzația rămâne lipsită de un element esențial, iar procesul penal riscă să se desfășoare pe coordonate aproximative, incompatibile cu exigențele unui proces echitabil.

Modificările legislative din anul 2024 au schimbat semnificativ filosofia sancționatorie în domeniul evaziunii fiscale, punând accent nu exclusiv pe reprimare, ci pe recuperarea prejudiciului și reintegrarea sumelor datorate în circuitul bugetar. Or, acest mecanism nu poate funcționa în mod real decât dacă prejudiciul este stabilit cu precizie, prin mijloace științifice, iar nu prin estimări ori calcule unilaterale.

Expertiza devine astfel nu doar un instrument probator, ci o veritabilă garanție procesuală. Ea permite persoanei acuzate să cunoască întinderea exactă a obligației imputate și să decidă, în cunoștință de cauză, dacă optează pentru acoperirea prejudiciului în condițiile legii, cu consecințele favorabile prevăzute de aceasta. În absența unei evaluări clare, beneficiile legale ar rămâne iluzorii, iar dreptul la apărare ar fi golit de conținut.

Hotărârea Înaltei Curți produce efecte imediate în practica judiciară. În toate cauzele în care rechizitoriile au fost întocmite fără dispunerea expertizei prevăzute de lege, judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice regularitatea sesizării și, dacă se constată această lipsă, să dispună restituirea dosarului pentru completarea urmăririi penale.

Din perspectivă sistemică, decizia reafirmă o exigență fundamentală a dreptului penal modern: sancțiunea nu poate fi disociată de rigoarea stabilirii situației de fapt. Statul nu poate pretinde repararea unui prejudiciu care nu a fost determinat cu exactitate, iar acuzarea nu poate preceda evaluarea tehnică a consecințelor economice imputate.

În acest context, rolul expertizei contabile capătă o dimensiune structurală, devenind element constitutiv al legalității procedurii, nu un simplu mijloc de probă facultativ. Practica judiciară este astfel reașezată pe coordonatele unei acuzări fundamentate științific, în care determinarea prejudiciului precede judecata, iar nu o urmează.

Decizia Înaltei Curți reprezintă, în esență, o reîntoarcere la exigența ca justiția penală să se sprijine pe certitudini tehnice, nu pe aproximații, consolidând echilibrul dintre interesul statului de a recupera creanțele bugetare și dreptul fundamental al persoanei la un proces echitabil.