În practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ( Decizia nr. 1138/2025) se reafirmă un principiu esențial privind acordarea daunelor morale: instanța judecă în echitate, realizând o apreciere subiectivă a circumstanțelor cauzei, fără a se raporta la criterii de evaluare prestabilite sau la formule matematice.

Această abordare decurge din însăși natura prejudiciului moral, care, spre deosebire de prejudiciul patrimonial, nu poate fi cuantificat prin mijloace obiective, ci doar evaluat prin prisma consecințelor negative asupra vieții private, integrității psihice și echilibrului afectiv al persoanei vătămate.

În raționamentul său, Înalta Curte subliniază că instanța nu este chemată să recompenseze suferința, ci să ofere o reparație echitabilă, proporțională cu intensitatea atingerii aduse valorilor nepatrimoniale ocrotite de lege – demnitatea, onoarea, integritatea psihică, sentimentul de siguranță sau echilibrul familial.

Prin urmare, măsura despăgubirilor morale nu se stabilește prin analogie cu alte cauze, nici prin raportare la cuantumuri practicate anterior, ci în raport cu particularitățile fiecărui caz concret. Judecătorul, ca unic garant al echității procesuale, trebuie să analizeze:

natura și gravitatea evenimentului care a generat prejudiciul;

intensitatea suferinței și durata efectelor sale;

impactul asupra vieții private și familiale a victimei;

orice element de probă care poate reflecta dimensiunea umană a vătămării – declarații, înscrisuri, rapoarte psihologice, comportamente post-eveniment.

Este important de observat că această evaluare în echitate nu echivalează cu arbitrariul. Subiectivitatea aprecierii este, de fapt, una judiciară, fundamentată pe elemente de fapt, pe convingerea instanței formată din probele administrate și pe principiile generale ale răspunderii civile.

Astfel, rolul judecătorului devine unul profund uman: el trebuie să transpună în termeni juridici o realitate subiectivă – suferința unei persoane, asigurându-se totodată că despăgubirea nu se transformă într-o sursă de îmbogățire nejustificată, ci rămâne în limitele unei compensații rezonabile și proporționale.

În concluzie, aprecierea daunelor morale rămâne un exercițiu de echilibru între drept și echitate, între normativ și uman, între probă și intuiția judiciară a proporționalității. Hotărârea ICCJ confirmă faptul că justiția, atunci când repară suferința, nu poate fi redusă la formule sau tabele, ci trebuie să țină seama de unicitatea fiecărei persoane și de particularitatea fiecărei dureri.