În materia executării silite, una dintre cele mai frecvente probleme întâlnite în practica contestațiilor la executare privește momentul în care poate fi invocată prescripția dreptului de a obține executarea silită. Deși, în mod tradițional, această instituție este analizată prin raportare la momentul începerii executării, practica instanțelor evidențiază o realitate juridică mai nuanțată.

Tot mai multe instanțe au reținut că prescripția nu este relevantă doar în etapa anterioară demarării executării silite, ci poate deveni incidentă și în cursul acesteia, atunci când procedura execuțională rămâne în nelucrare o perioadă îndelungată.

Această interpretare a fost recent reafirmată în cadrul unei întâlniri de practică neunitară organizate la nivelul Curții de Apel Alba Iulia, unde judecătorii Secției civile au analizat problema dacă prescripția dreptului de a obține executarea silită poate interveni și pe parcursul executării silite sau exclusiv prin raportare la momentul începerii acesteia.

În urma dezbaterilor, majoritatea judecătorilor și-au însușit opinia judecătorului desemnat pentru întocmirea raportului, în sensul că prescripția poate fi invocată atât în raport de momentul începerii executării silite, cât și pe parcursul acesteia, interpretare considerată aplicabilă atât sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, cât și în reglementarea actuală.

Această orientare se întemeiază pe interpretarea dispozițiilor art. 709 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora cursul prescripției se întrerupe la data îndeplinirii unui act de executare în cadrul executării silite. Coroborat cu alin. 2 al aceluiași text, care prevede că după întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție, rezultă că fiecare act de executare produce efect întreruptiv, iar după realizarea sa începe să curgă un nou termen de prescripție.

Consecința logică a acestei reglementări este aceea că executarea silită nu poate rămâne deschisă pe o durată nedeterminată, în absența unor acte efective de executare. Dacă între două acte de executare succesive se scurge termenul general de prescripție de trei ani, dreptul de continuare a executării silite se stinge.

În practică, această situație apare frecvent în dosarele execuționale în care, după efectuarea unor acte inițiale de executare, procedura este abandonată pentru perioade îndelungate, iar executarea este reluată după mulți ani prin emiterea unor noi adrese de poprire sau prin alte demersuri ale executorului judecătoresc.

Instanțele au subliniat în mod constant că nu orice act emis în cadrul dosarului execuțional poate produce efect întreruptiv de prescripție. Simpla transmitere a unor adrese de solicitare de informații către instituții publice sau către autorități fiscale nu reprezintă acte de executare în sensul legii. Aceste demersuri au un caracter pur administrativ și nu conduc la realizarea obligației stabilite prin titlul executoriu.

De asemenea, cererile formulate de creditor prin care solicită continuarea executării nu pot produce, prin ele însele, efect întreruptiv de prescripție, în absența unor acte efective de executare realizate de executorul judecătoresc.

Această interpretare a fost confirmată și în jurisprudența instanțelor. Într-o cauză soluționată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2905A din 14 septembrie 2018, instanța a analizat situația în care, după realizarea unor acte de executare în anul 2013, dosarul execuțional a rămas în nelucrare o perioadă îndelungată, fiind reluat abia în anul 2017 prin emiterea unor noi adrese de poprire.

Tribunalul a reținut că actele de executare realizate în anul 2013 au produs efect întreruptiv de prescripție, iar după acestea a început să curgă un nou termen de prescripție de trei ani. În absența unor alte acte de executare în acest interval, termenul de prescripție s-a împlinit anterior reluării executării silite.

Instanța a mai subliniat că adresele transmise de executor către diverse instituții pentru obținerea de informații nu constituie acte de executare silită în sensul legii și nu pot produce efect întreruptiv de prescripție. În consecință, actele de executare emise ulterior împlinirii termenului de prescripție au fost considerate nelegale și au fost anulate.

În aceeași logică se înscriu și alte soluții pronunțate în practica instanțelor din țară. Astfel, în jurisprudența Tribunalului Arad s-a reținut că termenul de prescripție trebuie analizat prin raportare la ultimul act real de executare efectuat în dosarul execuțional. Instanța a arătat că simplele adrese prin care executorul judecătoresc solicită informații de la instituții publice nu pot fi considerate acte de executare silită, întrucât acestea nu produc efecte directe asupra patrimoniului debitorului și nu conduc la realizarea creanței.

Într-o orientare similară, instanțe din raza Curții de Apel Cluj au subliniat că efectul întreruptiv de prescripție aparține exclusiv actelor de executare prin care se urmărește în mod concret realizarea creanței, precum poprirea sau sechestrul. Demersurile administrative realizate în cadrul dosarului execuțional, chiar dacă sunt consemnate de executorul judecătoresc, nu pot avea aptitudinea de a întrerupe cursul prescripției.

De asemenea, în practica instanțelor din circumscripția Curții de Apel Timișoara s-a reținut că simpla solicitare a creditorului de continuare a executării nu poate produce efect întreruptiv de prescripție în lipsa unor acte efective de executare realizate de executorul judecătoresc. Instanțele au arătat că reluarea executării după o perioadă îndelungată de inactivitate nu poate repune în curs o procedură execuțională în care termenul de prescripție s-a împlinit.

Aceste soluții confirmă faptul că analiza prescripției în executarea silită trebuie realizată cu prioritate prin raportare la actele efective de executare care produc consecințe juridice asupra patrimoniului debitorului.

Această orientare jurisprudențială reflectă rolul prescripției ca instrument de echilibru între dreptul creditorului de a obține realizarea creanței și necesitatea protejării debitorului împotriva unei proceduri execuționale perpetue.

Executarea silită nu poate rămâne suspendată într-un timp juridic nedeterminat, iar pasivitatea procedurii nu poate fi lipsită de consecințe. Tocmai de aceea, interpretarea dispozițiilor privind întreruperea prescripției conduce la concluzia că termenul de prescripție trebuie analizat nu doar în raport de momentul începerii executării, ci și în cursul acesteia, prin raportare la ultimul act real de executare.

În numeroase dosare execuționale, analiza atentă a actelor din dosar relevă existența unor intervale de timp foarte lungi între două acte de executare succesive. În astfel de situații, verificarea termenului de prescripție devine esențială, iar contestația la executare poate reprezenta instrumentul procesual prin care se constată stingerea dreptului de continuare a executării silite.

Orientarea exprimată în practica instanțelor, inclusiv în dezbaterile recente ale judecătorilor de la Curtea de Apel Alba Iulia, confirmă faptul că prescripția executării silite în cursul executării nu reprezintă o construcție teoretică, ci o realitate juridică aplicată constant în jurisprudență.

Din perspectiva practicii judiciare, această interpretare dobândește o importanță deosebită în analiza dosarelor execuționale. Identificarea ultimului act real de executare devine un element esențial pentru verificarea legalității continuării executării silite.

În numeroase situații, dosarele execuționale conțin intervale de timp foarte lungi între două acte de executare succesive, iar în aceste cazuri prescripția intervine ca o sancțiune a pasivității procedurii execuționale. Prin urmare, contestația la executare devine instrumentul procedural prin care instanța poate restabili echilibrul raporturilor juridice și poate constata stingerea dreptului de a continua executarea silită.

Faptul că această interpretare este discutată și la nivelul întâlnirilor de practică neunitară ale instanțelor, precum cea organizată în cadrul Curții de Apel Alba Iulia, arată că problema prescripției în cursul executării silite nu mai reprezintă o chestiune marginală, ci una care preocupă constant practica judiciară.

În acest context, analiza atentă a actelor din dosarul de executare și identificarea ultimului act real de executare devin demersuri esențiale pentru stabilirea legalității continuării executării silite. Practica instanțelor demonstrează că prescripția executării silite în cursul executării reprezintă un mecanism juridic real, menit să împiedice perpetuarea unor proceduri execuționale inactive și să asigure securitatea raporturilor juridice.

Acest articol reprezintă o opinie juridică cu caracter informativ și nu substituie consultanța juridică specifică fiecărui caz în parte.