Propunerea legislativă (înregistrată la Senat sub nr. B17/2026 – inițiator Andruşcă Lucian-Nicolae – deputat Neafiliat ) 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐢𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐛𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭̗𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐨𝐛𝐭̗𝐢𝐧𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚̆ , readuce în discuție una dintre vulnerabilitățile majore ale procedurii civile: ruptura dintre existența formală a unei garanții procesuale și posibilitatea reală a debitorului de a o valorifica.

Deși prescripția este consacrată expres în Codul de procedură civilă, aplicarea sa practică rămâne, în numeroase situații, dependentă exclusiv de nivelul de informare și de reacția promptă a celui supus executării.

În practica executării silite, debitorul este informat cu privire la creanță, la măsurile dispuse și la consecințele neexecutării, 𝐝𝐚𝐫 𝐫𝐚𝐫𝐞𝐨𝐫𝐢 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐫𝐞 𝐥𝐚 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆𝐬̗𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢 𝐥𝐢𝐩𝐬𝐢𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐭𝐞𝐦𝐞𝐢 𝐣𝐮𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜 𝐜𝐚 𝐮𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐯𝐞𝐧𝐢𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭̗𝐢𝐞𝐢.

În aceste condiții, instituția prescripției riscă să funcționeze mai degrabă ca o ficțiune juridică, accesibilă doar practicienilor, nu și destinatarilor ei direcți.

𝐈𝐧𝐢𝐭̗𝐢𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭̗𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐝𝐞𝐛𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞, 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆, 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆. 𝐄𝐚 𝐫𝐞𝐟𝐥𝐞𝐜𝐭𝐚̆ 𝐢𝐝𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐬𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐨 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐢𝐯𝐞, 𝐜𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐬 𝐜𝐢𝐯𝐢𝐥 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐬 𝐞𝐱𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭̗𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐞𝐜𝐡𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐩𝐚𝐫𝐞𝐧𝐭̗𝐚̆ 𝐬̗𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞.

𝐂𝐮 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚, 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐫𝐢𝐬𝐜𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐢𝐧𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐭 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐢𝐦𝐢𝐭𝐚𝐭 𝐥𝐚 𝐨 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐚̆ 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭̗𝐢𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞.

𝐔𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐦 𝐨𝐛𝐬𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫 𝐢̂𝐥 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐢𝐧𝐭𝐚̆ 𝐥𝐢𝐩𝐬𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐩𝐫𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐦𝐨𝐝𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐯𝐨𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬̗𝐢 𝐞𝐟𝐞𝐜𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭̗𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐨𝐛𝐭̗𝐢𝐧𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚̆. Divergențele jurisprudențiale referitoare la calea procedurală adecvată, la momentul invocării sau la efectele asupra actelor de executare deja efectuate creează o insecuritate juridică persistentă. În lipsa unei armonizări doctrinare și jurisprudențiale, informarea debitorului riscă să fie lipsită de utilitate practică reală.

În același timp, eficiența noii reglementări depinde de modul concret de aplicare. O informare vagă, standardizată formal sau redactată într-un limbaj inaccesibil nu va face decât să mute problema de la lipsa informării la lipsa înțelegerii. 𝐃𝐢𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐨𝐭𝐢𝐯, 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐢̂𝐧𝐬𝐨𝐭̗𝐢𝐭 𝐝𝐞 𝐠𝐡𝐢𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐩𝐫𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬̗𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐨𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐢 𝐜𝐥𝐚𝐫𝐞 𝐬̗𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐬̗𝐢 𝐜𝐨𝐞𝐫𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐚 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭̗𝐢𝐞𝐢 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐢𝐭𝐞.

În cele din urmă, adevărata miză a acestei inițiative nu este una pur legislativă, ci una de practică judiciară. Judecătorii, executorii judecătorești și avocații vor decide dacă obligația de informare rămâne o formalitate procedurală sau devine o garanție efectivă a dreptului la apărare. Fără o asumare reală din partea practicienilor, există riscul ca noua reglementare să se adauge listei de norme bine intenționate, dar ineficiente. Aplicată însă cu rigoare și onestitate profesională, ea poate contribui la reașezarea executării silite într-un cadru de legalitate substanțială, în care prescripția nu mai este o excepție incomodă, ci o sancțiune firească a pasivității creditorului.